Într-o instalație electrică, cablurile nu sunt partea fragilă. Un conductor de cupru pozat prin tub, protejat de o siguranță potrivită, funcționează decenii fără nicio problemă. Defectele apar aproape întotdeauna acolo unde două fire se întâlnesc.
Doza de derivație e locul acela. Cutia rotundă sau pătrată din perete, acoperită de un capac pe care mulți îl vopsesc odată cu peretele, adăpostește toate îmbinările dintr-o zonă. E și punctul cel mai prost tratat din instalațiile românești, pentru că nu se vede, nu face zgomot și nimeni nu se uită la el până când ceva miroase ciudat.
De ce contează atât de mult o îmbinare
Explicația e pur fizică. Un contact imperfect are rezistență electrică. Rezistența, străbătută de curent, produce căldură. Căldura oxidează metalul, oxidul crește rezistența, iar cercul se închide și se accelerează singur.
Procesul nu e brusc. Durează luni, uneori ani. Îmbinarea se încălzește puțin, apoi mai mult, izolația din jur se întărește și se înnegrește, doza capătă un miros dulceag de plastic supraîncălzit. Într-un final, fie firul se rupe și circuitul rămâne fără tensiune, fie temperatura ajunge suficient de mare cât să aprindă materialele din jur.
Partea neplăcută e că siguranța automată nu vede nimic din tot acest proces. Ea reacționează la curent prea mare, nu la un contact prost. Prin joncțiunea care se degradează trece exact același curent ca prin restul circuitului. Semnele care preced problema sunt însă vizibile la capătul circuitului, iar despre ele am scris în articolul despre semnele că un întrerupător sau o priză s-a supraîncălzit.
Metodele de îmbinare, de la cea mai proastă la cea mai bună
Răsucirea cu bandă izolatoare. Metoda națională, prezentă în orice bloc construit înainte de 1990. Funcționează la început, apoi se relaxează. Cuprul cedează, banda se usucă și se desprinde, iar între fire apare joc. La aluminiu e și mai rău, pentru că metalul curge sub presiune și se oxidează.
Conectorii cu șurub din porțelan sau plastic. Mai bună, cu o condiție: șurubul trebuie strâns bine și, ideal, verificat după un an. Pe conductor multifilar strivește firele, așa că se folosește papuc sau se recurge la altă soluție.
Clemele cu pârghie. Standardul actual pentru instalațiile rezidențiale. Ridici pârghia, introduci firul dezizolat pe lungimea marcată chiar pe clemă, cobori pârghia. Presiunea e constantă, dată de un arc, nu de cât de tare a strâns cineva o șurubelniță. Acceptă atât conductor rigid, cât și liță, se pot desface și reface fără să deterioreze firul.
Clemele cu împingere directă. Ieftine și rapide, potrivite pentru conductor rigid, mai ales la corpuri de iluminat. Nu se pretează la firele care vor fi manevrate des.
- dezizolarea se face exact pe lungimea indicată, nici mai mult, nici mai puțin;
- cuprul nu se cositorește înainte de introducerea în clemă, pentru că lipitura curge în timp sub presiune și contactul slăbește;
- cuprul și aluminiul nu se leagă direct între ele, ci prin cleme speciale, cu pastă de contact;
- fiecare clemă are un număr maxim de conductoare și o secțiune maximă, scrise pe corp.
Doza în sine: reguli simple, des încălcate
Prima și cea mai importantă: doza rămâne accesibilă. Nu se tencuiește peste ea, nu se acoperă cu gresie, nu dispare în spatele unei mobile fixate în perete. O îmbinare inaccesibilă e o problemă amânată, nu rezolvată.
A doua: nu se supraaglomerează. O doză plină cu douăsprezece cleme înghesuite nu mai permite disiparea căldurii și face imposibilă orice verificare ulterioară. Mai bine două doze decât una îndesată.
A treia: firele se lasă cu rezervă. Un capăt de zece centimetri lăsat în plus înseamnă că, peste ani, cineva poate reface o legătură fără să spargă peretele ca să câștige lungime. E cel mai ieftin lucru pe care îl poți face pentru viitor.
A patra: cablurile intră în doză prin tub și se opresc în ea, nu trec pe lângă. Doza se montează la același nivel cu tencuiala finită, nu îngropată doi centimetri, ca să intre capacul.
În pereții ușori se folosesc doze cu urechi rabatabile, iar poziționarea lor se gândește odată cu traseele, subiect tratat în materialul despre traseele electrice în pereți de rigips.
Există un gest simplu pe care îl recomandă orice electrician cu experiență și pe care aproape nimeni nu îl face: după ce ai terminat de legat, trage ușor de fiecare conductor. Dacă iese, nu era o îmbinare. Verificarea durează cinci secunde per fir și e singura care se face înainte ca peretele să se închidă pentru următorii douăzeci de ani.
